surroundead

Octombrianii. Iscaţi din senin. Născuţi din prima noapte când s-au răcit stelele de vară pe cer şi până-ntr-a 31-a zi a primei toamne. Popor orientat mereu spre Venus, şi nu spre Soare; ei ştiu că au deschis ochii pe Luceafar şi că nu spre un Soare trebuie să se invârtă. Prezintă semne distinctive metafizice deasupra sprâncenelor şi poartă numai nopţi albe, descheiate de la guler până jos. Sunt stereofonici în grupuri de etnii diferite şi amuţesc în singurătate. Şi în Aprilie.

Dear October, How come you don't listen to me anymore? You used to clean the streets of rain and pain, showering me in yellow and orange. But now you're waking up desires... Dear Time, How come you don't listen to me anymore? You used to pass by, ticking away the moments that seemed forever stuck in my mind. But now you're bringing on the distance... Dear Heart, How come you don't listen to me anymore? You used to beat silent like air, burning desires to dust. But now... you're falling in love...

Trandafirii mei visează la visare. Tremură roşii in vază şi încă îţi mai simt freamătul umbrei şoptindu-le poveşti de fum şi parfum. Miroase a scrum de stele şi a ploaie maruntită-n cer, şi trandafirii mei se pierd în mine. se scutură de petale şi înfloresc iubiri prin tine. le seamănă, le adună, le pierd şi le usucă; mă mistuie, mă-ncearcă, mă pierd şi mă-ncunună. Trandafirii mei iubesc iubirea noastră mică, apatică si fericită; şi incă îţi

Speri s-ajungi să furi târâş-grăpiş O privire soarelui ieşind din mare... ? S-asculţi scâncind un fir de nisip sub picior crăpat de scoici la ţărm... Să-ţi fiarbă valurile pielea-n spume şi să-şi spargă talazurile spre dulcele-ţi înec din fiecare vară... ? Visezi... Degeaba speri să furi măcar un vers şi-o adiere mării, măcar un grăunte de nisip şi-o rază verii. Visezi... Căci fără el, nici val, nici rază n-are vară. Tu... o să rămâi aici,

era o coală de hârtie de-abia ieşită din fabrică, ingenuă şi genuină, nepătrunsă de tuşuri şi cerneluri, de bolduri, ace sau agrafe. se plia în rime albe, căutându-şi zmeul de hârtie, sătulă de atâta pribegie pe la fiecare imprimerie. voia o mină de cărbune (şi nu tipare, maşini de scris, imprimante sau şabloane) să-şi lase pieziş greutatea in slove; zgâriindu-i albeaţa, să-i aştearnă pe hârtie rânduri, gânduri în tuşuri şi cerne

Picături usucă pietrele cu pete moi, de talc, şi licăresc în stropi de humă pe drum, prin şanţuri, peste vârfuri. Ploaia stoarce pulberea din praful secetei de vară, îneacă în florile de tei dulceţuri calde şi le stăpâneşte printre ramuri seci şi însetate. Aburi plicticoşi visează să devină nori deasupra unei ceşti de picuri şi băltoace, de braţe dezgolite desfăcând umbrele. Străzile tot curg la vale, cu tot cu ploaie şi cu nori, cu-înec de soare şi de ... noi

Mâna îşi rasfiră degetele-n tremur ca un pipăit stingher de orb în aer, şi îi conturează chipul: nasul, buzele, şi pleoapele şi ochii, care nu se văd. Sărută strâmb chipul din aer: E gust de vânt, şi nu mai e văpaie; E gol de formă şi culoare, şi-i tot doar o răcoare. Il cuprinde în rafale şi răpune chipul la pamânt. Il scapă printre degete, şi-l prinde iar în pumn. Acum e prins pe veci în palma ei prea strânsă, şi-i simte nasul, buzele, si pleoapele dar ochii-i,

să plouă! să plouă toţi norii din lume! arca lui noe aşteaptă câte două suflete din fiecare soi, dar de dragul omenirii las-o să plece fără noi. să plouă! să plouă toţi oamenii din lume! să plouă cu glezne şi umeri şi cuvinte care nu s-au spus niciodată, să curgă pe străzi, să ne intre în case, în pat şi în haine... să locuim mai mulţi oameni sub aceeaşi piele. să plouă toate sufletele care ştiu să plouă! şi noi, de pe marginea pră

Îşi închidea ochii pe umerii mei, iar ei ascultau tăcuţi cum toate genele, rând pe rând, se spovedeau pentru dorinţele pe care nu le-au împlinit vreodată. "Iartă-mă, m-am născut cu prea puţine suflete, dar să ştii, te-am iubit cu toate oasele mele." Îmi spunea că sunt frumoasă cu sori în păr şi mare în glezne. De când a plecat asfinţesc de la prima oră a dimineţii.

către toţi oamenii-oameni şi toţi oamenii-monştri... dar mai ales către toţi cei cu oase în adevăratul sens al oaselor - cu suflet şi nu cu măduvă... timpul nu se poartă la mână! niciun ceas n-a ştiut să ticăie în ritmul vieţii mele.